plâng clapele

[ ÎNAPOI ]   [ IEȘIRE LA INDEX ]  [ ÎNAINTE ]

plâng clapele
aerul, acolo, mirosea țipător a flori umezite.
femeia se ruja strident
peste contur buzele ei vestejite de timp
apăreau ca niște lampadare veșnic aprinse,
ochii i se tulburau, se revărsa în ei ploaia de dincolo.

apoi, se apleca ușor în unduire de felină,
cu mâinile aprige atingea clapele pianinei inundând văzduhul
de umbre și culoare.

-cântă nebuna, plâng clapele, ziceam noi , ascuțindu-ne auzul,
ne sprijineam capetele pe umerii noștri
(pe atunci eram copii și nu aveam atâtea umere de sprijinit)
infuziile ne dovedeau o existență celestă
a paradisului pierdut.

-auzi? Chopin...
-ba cred că e Ravel...

bătrâna se retrăgea în umbra ei
nu-i mai păsa de copiii nimănui,
copii zănateci,
orfani cu trupuri cenușii,
păpuși care adorm spre dimineață cu obrazul plâns deasupra clapelor tăcute.
se face ziuă

da. e zi...
bătrâna umple masa cu lumină:

-haideți cu toții...serviți...serviți...
și, iată, chipul ei se descompune în raze luminoase
îmbrățișând copiii,
copii cu trupuri cenușii,
cu tâmplele de aur...
-auzi?... Ravel?
-ba cred că e Chopin...... și muzica îmi pare mai reală decât această mână care scrie.