[ ÎNAPOI ] [ IEȘIRE LA INDEX ] [ÎNAINTE ]
Ies cu
gândul robit alunecându-mi pe umărul stâng
să întâmpin în prag ziua vieții de ieri
lumina se strecoară pe lângă mine ca o fecioară învăluită în mister
o altă viață își deschide geana leneșă,
privindu-mă ca pe o regăsită
din negura amară a nopții se desprinde chipul iluminat al unei biserici
ușa de bronz masiv scârție gâjâit sub apăsarea mâinilor mele neputincioase
recunosc interiorul
...e locul copilăriei mele
oamenii satului stau îngenunchiați de când am plecat
oglinda se sparge în mii de fire de nisip
genunchii lor înalță rugi apoase spre altar
ochii li se îndreaptă spre deschizătura lumii de dincolo
mă caută în amintiri,
în colțuri uitate de timp,
în firișoare de nisip împrăștiate haotic pe o pardoseală înnegrită de vreme
își pipăie locul din dreptul inimilor
mă regăsesc și-un zâmbet răzbate timpul
ușa altarului se deschide ușor,
de parcă s-ar deschide ușa cerului
o femeie își dezvelește umbra și-mi face semn să mă apropii
e chiar copilăria mea îmbrăcată-n haine de duminică
sânu-i miroare a liniște de dincolo
îmi șoptește la ureche,
ca pe un abur de iertare:
-ai întârziat...
când a căzut ultimul bob de rouă,
au fost dăruite ultimele aripi
se îndreaptă cu fața înspre asfințit
și-mi desenează o casă
a sufletului părăsit...
să întâmpin în prag ziua vieții de ieri
lumina se strecoară pe lângă mine ca o fecioară învăluită în mister
o altă viață își deschide geana leneșă,
privindu-mă ca pe o regăsită
din negura amară a nopții se desprinde chipul iluminat al unei biserici
ușa de bronz masiv scârție gâjâit sub apăsarea mâinilor mele neputincioase
recunosc interiorul
...e locul copilăriei mele
oamenii satului stau îngenunchiați de când am plecat
oglinda se sparge în mii de fire de nisip
genunchii lor înalță rugi apoase spre altar
ochii li se îndreaptă spre deschizătura lumii de dincolo
mă caută în amintiri,
în colțuri uitate de timp,
în firișoare de nisip împrăștiate haotic pe o pardoseală înnegrită de vreme
își pipăie locul din dreptul inimilor
mă regăsesc și-un zâmbet răzbate timpul
ușa altarului se deschide ușor,
de parcă s-ar deschide ușa cerului
o femeie își dezvelește umbra și-mi face semn să mă apropii
e chiar copilăria mea îmbrăcată-n haine de duminică
sânu-i miroare a liniște de dincolo
îmi șoptește la ureche,
ca pe un abur de iertare:
-ai întârziat...
când a căzut ultimul bob de rouă,
au fost dăruite ultimele aripi
se îndreaptă cu fața înspre asfințit
și-mi desenează o casă
a sufletului părăsit...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu